Expoziția de față este a treia dintr-un prim ciclu de evenimente publice organizate în jurul Colecției de imagini Mihai Oroveanu, inițiativă demarată de Salonul de proiecte în 2018. Sintagma „muzeul absent” captează intențiile și substanța acestei expoziții, dar furnizează, totodată, un cadru cuprinzător pentru întregul program construit în jurul acestei arhive fotografice până în prezent. Așa cum a devenit deja evident, instituțiile muzeale din România se confruntă cu multiple probleme, carențe și inconsistențe, de natură internă și externă, în timp ce colecții importante de imagini și lucrări de artă se distrug sau se risipesc, fără a fi cooptate în vreun mecanism de prezervare și inserare a lor în sfera publică. E un fapt cunoscut că Mihai Oroveanu, cel care a constituit această colecție fotografică, își dorea înființarea unui muzeu de fotografie în România. O asemenea instituție lipsește, în ciuda existenței unui consistent material vizual local, dar și a mai multor generații de fotografi de excepție. Titlul expoziției nu trimite însă doar la un gol instituțional, ci și la unul metodologic. În măsura în care fotografia a fost văzută, istoric, doar dinspre expoziția de artă și dinspre autorul excepțional, sau doar dinspre arhiva antropologică, sau istorică, drept un material de imagine produs de populație, s-a produs o schismă în viziunea asupra fotografiei care trebuie depășită. În acest sens, expoziția lui Mircea Nicolae chestionează felul în care o viitoare instituție, o „casă a fotografiei”, ar putea să înglobeze atât privirea artei înalte, cât și privirea privată, a celui care folosește fotografia ca pe un instrument de memorie sau afectiv. „Muzeul absent” urmărește să deschidă o discuție mai largă asupra fotografiei ca fenomen cultural complex, dar unitar, cât și despre posibilitățile de materializare instituțională sau metodologică existente. Expoziția articulează o întâlnire între două moduri consacrate istoric de a privi fotografia – expoziția de artă și albumul de fotografie – căutând să sublinieze diferența dintre materialitatea fotografiei și imaginea mentală pe care o generează prin percepție. Prin includerea a două stații de vizionare de stereografii, care prin natura mediului generează o experiență imersivă de tip 3D, extrem de populară istoric între 1900 și 1950, senzorialitatea e solicitată vizual, dar și haptic, angajând întregul corp. Dincolo de prezentarea acestor repere care țin de istoria și critica metodelor istorice de prezentare a fotografiei, expoziția conține și niște compoziții „de autor”. Ele încearcă să exploreze prudent, dar captivant, spațiul dintre colajul fotografic de dimensiune mare pe suport luminos și tipul de investigație istorică de adâncime la nivelul psihicului colectiv pentru care e cunoscut Aby Warburg. O altă dimensiune a expoziției vizează critica reprezentării fotografice – strâns legată de structura socială și ierarhia de clase – care îi exclude pe cei ce fie nu au mijloacele să se reprezinte pe sine, fie sunt reprezentați în mod curent de alții.